Intre mister si realitate - Contele de St.Germaine

Aura de mister din jurul contelui de St.Germaine dainuie de sute de ani si cu toate supozitiile facute despre acest personaj inca s-a ramas pe teritoriul presupunerilor . Ce stim sigur este ca el nu este un sfant in sensul catolic al cuvantului si nu trebuie confundat cu Saint Germanus sau cu Saint Germaine Cousin, doi sfinti din calendarul catolic. Saint Germain a trait cu adevarat si a purtat titlul de conte al regiunii franceze denumite Saint Germain, prin urmare si-a luat numele de conte de Saint Germain.

Avea sange albastru si s-a nascut intre 1690 si 1710 - nu se stie cu exactitate cand - si exista dispute in ceea ce priveste ascendenta sa. Unii afirma ca a fost fiul lui Marie de Neubourg, vaduva regelui Carlos al II-lea al Spaniei si ca tatal sau a fost contele Adanero. Altii (mai ales teozofii) considera ca tatal sau a fost printul Rackoczy al Transilvaniei.Sunt putini cei care afirma ca a fost chiar printul Rackoczy. Altii il considera a fi evreu portughez. In pofida controverselor in ceea ce priveste originea sa toti sunt de acord ca Saint Germain a frecventat cercurile din inalta societate si familiile regale ale Europei.

Era foarte talentat, canta la vioara ca un virtuos, era medium, cunostea perfect foarte multe limbi straine si picta extraordinar. A studiat si a predat stiintele oculte si alchimia si a fost implicat in constituirea unor societati secrete, inclusiv francmasoneria. Se spune ca a reusit sa preschimbe plumbul in aur si ca stia cum sa elimine impuritatile din diamante, ca putea chiar sa faca sa creasca dimensiunile acestora. El le-a dat de asemenea prietenilor sai elixiruri care le-au sters ridurile si i-au intinerit. S-ar putea ca toate acestea sa fie adevarate deoarece majoritatea consemnarilor il prezinta pe el insusi de-a lungul intregii sale vieti ca pe un barbat aflat la deplina sa maturitate. Se mai spune ca, desi iesea in mod frecvent sa cineze cu prietenii, nu manca niciodata in public. El le-a povestit multora ca singurul aliment pe care l-a mancat vreodata era o fiertura, un terci de ovaz special pe care si-l prepara acasa.

Insemnarile despre el relateaza ca avea o stare a sanatatii foarte buna, desi nimeni nu a confirmat vreodata sursa datelor despre starea sanatatii sale. El picta in lucrarile sale pietre pretioase in culori vii si purta mereu cristale asupra lui, pe care le daruia celor din jur. Saint Germain a pastrat pentru sine datele privind nasterea sa si intamplari din viata sa si in timpul sau a fost considerat un om fascinant si misterios. Cateodata facea referiri la vietile trecute, spunand, de exemplu, ca a trait in perioada lui Nero la Roma.

De asemenea a mai afirmat ca se va intoarce in Franta peste o suta de ani. Printul Charles de Hesse Kassel, cu care Saint Germain a practicat alchimia si care i-a fost foarte apropiat, a afirmat ca Saint Germain a murit in castelul sau la data de 27 februarie 1784. Pe de alta parte surse credibile afirma ca Saint Germain a fost vazut cativa ani mai tarziu. De exemplu, rapoartele oficiale francmasone afirma ca Saint-Germain a fost reprezentantul francez la conventia francmasoneriei din anul 1785.

Saint Germain s-a implicat profund in politica Frantei si a fost apropiatul regelui Ludovic al XVI-lea, reprezentandu-l pe acesta in diverse misiuni. Se presupune ca Saint Germain este in mare masura responsabil de venirea la tron a reginei Ecaterina cea Mare.
Un vizionar ce si-a oferit capacitatile mediumnice benevol, Saint Germain a realizat in particular lecturi pentru capetele incoronate si pentru cei ce aveau o influenta sociala deosebita. De exemplu, el i-a expus Mariei Antoaneta profetiile sale privind Revolutia Franceza cu 15 ani inainte de a avea loc. Uneori comportamentul ciudat si excentric al lui Saint Germain ii crea acestuia necazuri, el fiind arestat de cateva ori. Unii cred ca Saint Germain a atins starea nemuririi si ca si-a inscenat propria moarte pentru a evita atragerea atentiei asupra sa. Annie Besant, teozof, a afirmat ca l-a intalnit in 1896. Guy Ballard, al carui pseudonim este Godre Ray King, a scris despre intalnirea cu Saint Germain de la Mount Shasta, California, in anii 30. De curand Elizabeth Clare Prophet a scris si a vorbit despre Saint Germain si a subliniat faptul ca ea este incredintata ca acesta poarta flacara violeta pentru a transforma energiile joase.In cercurile New Age se considera ca in vietile anterioare a fost, printre altii, Iosif, tatal lui Iisus, Merlin, Shakespeare si Cristofor Columb.

Este considerat a fi Lordul celei de a saptea raze, care are, in ierarhia vibratiei culorilor, vibratia inalta a culorii violet. Cu alte cuvinte el este o figura reprezentativa a miscarii ascensionale a rasei umane si a Marii Fratii Albe.

Saint Germain este un maestru inaltat iubitor si binevoitor care doreste sa lucreze cu lucratorii intru lumina, adica cu cei ce vor sa ajute la purificarea lumii. El ne da orientare, protectie psihica si curaj; ne ofera purificarea spatiului, perseverenta, motivatie in viata, manifestari miraculoase. Daca ne ofera calitati asemanatoare cu cele pe care ni le ofera arhanghelul Mihail, acestea nu sunt accidentale deoarece cei doi lucreaza impreuna.

sursa: http://astrologykom.blogspot.com

De ce ne este frică de adevărata istorie a străbunilor?

Spaţiul carpato-dunărean poartă în el cele mai vechi vestigii ale existenţei şi activităţii omului în Europa, indicând apartenenţa lui la marea arie a antropogenezei.
În judeţul Vâlcea, la Bugiuleşti, bogate resturi de oase de animale ne duc în faţa perioadei Villafranchiană.
Resturi osteologice umane din peştera de la Ohaba Ponor (două falange de la mână şi una de la picior) provenind de la tipul Homo sapiens neandertalensis ne poartă într-o altă perioadă istorică.
Aşezarea din “Peştera Cioarei” de la Boroşteni, judeţul Gorj, datată cu carbon radioactiv, se dovedeşte a fi fost locuită acum 47.550 ani. Despre aceşti strămoşi îndepărtaţi, ai poporului carpato-dunărean, sigur că nu putem spune prea multe azi.
Unele dintre cele mai deprimante aspecte ale istoriei spaţiului carpato-dunărean încep în momentul când istoricii-politicieni încearcă să manipuleze trecutul.
Te descoperi neputincios în faţa unor oameni de ştiinţă, care ajung la nişte concluzii aşa de ilogice despre istoria poporului carpato-dunărean, încât te întrebi cu teamă dacă nu cumva este bine să nu te amesteci în “afacerea” dumnealor. Dar, cum adevărului îi trebuie două lucruri – cineva să-l rostească şi cineva să-l audă – noi vom face primul pas vorbind despre adevăraţii strămoşi ai spaţiului carpato-dunărean, tracii, carpo-geto-dacii.
Şansa de a nu fi uitată istoria noastră s-a numit în antichitate Herodot, Dio Cassius şi Dio Chrisostomus. Dacă acea carte a V-a a lui Herodot este în mare parte dedicată poporului nostru carpato-dunărean, atmosfera pregătirii războiului daco-roman o găsim la Dio Cassius. Şi totuşi, adevăratul “reporter” al pregătirii războiului daco-roman a fost Dion, zis Dio Chrisostomus (“gură de aur”), mare orator şi filosof, stilist pompos şi moralist care, din pricina lui Domiţian, este exilat şi el, ca şi Ovidiu, în spaţiul nostru carpato-dunărean. Rătăceşte şi el printre geto-daci, începând de la anul 87 d.Hr. Se pare că a trecut şi pe la Sarmisegetusa, când se urzea un război în care unii luptau pentru jefuire şi putere, iar alţii pentru libertate şi demnitate. El a putut vedea cum Decebal a umplut Dacia cu fortificaţii, a întărit cuibul de şoimi din munţii Orăştiei, acolo unde Burebista şi Deceneu puseseră temelia cetăţii şi a sanctuarelor din Sarmisegetusa Regia; acolo unde se dezvolta şi se întărea un cuib de rezistenţă cum nici Hasdrubal n-a avut la Cartagina, nici Vercingetorix la Alesia.
Dacă am avea “De bello Dacico”, în care se spune că Traian şi-a descris campaniile împotriva lui Decebal, dacă ni s-ar fi păstrat “Getica” scrisă de Criton, medic al împăratului, participant şi el la acest război, dacă nu s-ar fi pierdut scrierea retorului Dio Chrisostomus – “Orationes” (Discursuri), din care au ajuns la noi doar câteva fragmente, dacă ar fi ajuns până la noi măcar cărţile lui Appian despre războaiele dacice, ne-ar fi fost mai uşor să ne înţelegem strămoşii şi să îi recunoaştem. Şi Tacit, formidabilul istoric al primilor împăraţi romani, şi-a propus să scrie o istorie a lui Nerva şi a lui Traian, dar n-a mai apucat. Poetul Caninius Rufus a plănuit să povestească în versuri războiul dacic. Plinius cel Tânăr îl va felicita pentru intenţia sa. Dar nici azi nu ştim dacă Caninius Rufus a scris sau nu ceea ce şi-a propus. S-a pierdut şi poemul lui Annaeus Florus despre triumful lui Traian asupra lui Decebal. Din cele 80 de cărţi ale lui Dio Cassius, scriitor al veacului al III-lea, tocmai din cărţile 67-68, care povesteau despre războaiele daco-romane din vremea lui Domiţian şi Traian, ne-au rămas numai nişte fragmente, rezumate jalnice şi incoerente, copii bizantine târzii. A dispărut până şi acea parte din istoriile lui Ammianus Marcellinus, care a trăit în secolul al IV-lea, unde se trata epoca lui Domiţian şi a lui Traian.
Putea fi ceva mai trist, mai vitreg pentru ştiinţa istorică, pentru rolul strămoşilor noştri geto-daci în istorie şi civilizaţie ? Să fie toate aceste “dispariţii” simple întâmplări ori indolenţa celor ce refuză să le caute?
- Doar ignoranţii pot crede că acestea sunt simple coincidenţe. Dar Cezar, de ce a ars Biblioteca din Alexandria? -

Perioada medievală, prin scriitorii săi, va fi aceea care va hotărî direcţia în care se va orienta istoria acestui spaţiu carpato-dunărean. Un grup de cercetători consideră că, datorită asemănării limbii române cu cea italiană şi în special cu cea latină, românii sunt nepoţii târzii ai romanilor.
În special că aceştia din urmă, în anul 106 d.Hr. au cucerit Dacia (vechiul nume al spaţiului carpato-dunărean locuit azi de români) pentru 165 de ani. De ce oare nu observau ei o asemănare mult mai evidentă a limbii noastre cu sanscrita-vedică?
Celălalt grup argumentează că, în 165 de ani, trupele romane nu ar fi fost în stare să impună limba latină, până la completa dispariţie a celei locale. Dacia fiind cucerită în proporţie de numai 14% de către romani şi cu nişte soldaţi care vorbeau orice limbă, numai limba latină nu.
- Nu putem fi siguri că a fost 14% ori 15% ori 30%. Cert este că teritoriul ocupat de legiunile Romei era mai mic de o treime din suprafaţa României actuale. -

Dar, de fapt, cum a apărut prima ipoteză, cea care este acceptată oficial în ziua de azi? Grigore Ureche (1560-1647), în “Letopiseţul Ţării Moldovei”, aminteşte că “noi de la Râm ne tragem”, datorită asemănării limbii vorbite de moldoveni cu cea a populaţiei peninsulei Italice. Ce informaţii savante o fi deţinut el acum aproape 500 de ani ca să facă o asemenea afirmaţie, nimeni nu ştie. De ce nu i-a trecut ideea că latinii sunt nepoţii târzii ai geto-dacilor? Poate s-a bazat pe o intuiţie de moment, stând închis într-o chilie şi visând la romani?
Răul adus de el istoriei poporului român a fost şi este de neimaginat.
Dar ce putem spune de cei care i-au preluat ideea şi au început să o răspândească cu mândrie? Miron Costin (1633-1691), un alt savant al istoriei Moldovei, nevrând să rămână cu nimic mai prejos decât înaintaşul său, a început să popularizeze această idee chiar şi în alte limbi, ca poloneza, în lucrarea “Poema Polona”. El a emigrat din Polonia în Moldova, la vârsta de 18 ani, după ce studiase într-un colegiu iezuit nu numai limba poloneză, dar în special limba italiană şi latina clasică.
Dar ei nu sunt singurii promotori ai unei origini romane a poporului moldovean, vlah si transilvănean (care şi pe acea vreme, ca şi azi vorbea o limba unitară de rezonanţă latină).
Le urmează, în 1558, Nicolaus Olahus, cel ce a scris “Geografia Ungariei” şi care se mândrea că se trage din coloniştii romani ai Daciei. Aparent, originea dubioasă a poporului daco-român (faptul că fetele şi soţiile dacilor s-au repezit “să se alăture” soldaţilor romani, pentru a învăţa limba latină de la aceştia) i-a surâs şi Papei Pius al II-lea. În secolul XVII, alţi doi emeriţi savanţi, Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino, vor prelua şi populariza originea romană a poporului carpato-dunărean (cu toate că la un moment dat D. Cantemir spune: “limba noastră dacică”).
- Am înţeles, unele dintre femeile dacilor ocupaţi au simţit nevoia să fie alinate de legionarii Romei (deşi nu văd cum ar fi putut să o facă, ştiind că ei erau ucigaşii soţilor, taţilor ori copiilor lor).
Dar femeile carpilor, costobocilor şi celorlaţi daci liberi au dat fuguţa şi ele, cale de sute de kilometri, la leginoarii Romei? Temuţii lor soţi au stat şi au privit? Nu vi se pare ceva neînregulă aici? Nu cumva aceste este un comportament atipic până şi pentru femeile zilelor noastre, nu mai zic pentru femeile acelor timpuri?
De fapt, acestea sunt nişte premise false, create pentru a duce la o concluzie falsă, romanizarea dacilor. Apoi unii au plusat şi au vorbit despre dispariţia dacilor. -
În secolele XVIII-XIX, apare şi Şcoala Ardeleană cu corifeii ei: Samuel Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai. Acum ce se mai putea face? În şcoli, gimnazii şi universităţi se predă originea romană a poporului român!
În 1908, marele conferenţiar Nicolae Iorga (după mamă, Argiropol), la prima conferinţă de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, a repus în circulaţie aşa-zisa “romanizare” a poporului dac, idee nefericită care a frânat cercetarea dacică pentru câteva zeci de ani.
Să nu uităm însă situaţia politică a celor trei principate în perioada 1859-1918. Ele încercau să se unească, nu mai doreau să fie o adunătură de “Slavi şi Rumunok”(vezi Marki Sandor, Ard vmgtort, vol. I., p.499-500 ), ci voiau să facă parte din ceata nobilă latină.
În anii aceia, istoricii noştri, prea mulţumiţi că ne cunoşteam acum originea romană (şi încă prilej de a ne făli cu această origine pe care şi celelalte naţiuni nu ne-o contestau), erau ocupaţi cu formularea unei istorii a Patriei, pe care încă nu o aveam în plinul ei.
Oare dacă ei ar fi acceptat că, de fapt, în anii 1859-1918, s-au reunificat doar câteva dintre provinciile Daciei, cum ne-ar fi privit Europa? Reapariţia pe harta Europei a celui mai vechi imperiu al ei, a Daciei, redeşteptarea conştiinţei unuia din cele mai vechi popoare ale Europei, poporul daco-român, nu ar fi fost confortabilă pentru nimeni, decât pentru noi.
Dar să-i vedem pe cei care-i consideră pe geto-daci drept cei mai viteji dintre traci, drept adevăraţi strămoşi ai poporului carpato-dunărean de azi. În anul 1554, la Roma apare “Historia de Omnibus Gothorum” a lui Joannes Magnus, care vorbeşte despre geto-daci ca despre poporul formator al Europei, despre Zamolxis drept acela ce prezintă primele legi scrise din istoria omenirii din care se vor inspira cele atheniene şi aproape toate legile antichităţii. El publică nu numai Legile lui Zamolxis, dar şi alfabetul getic. Oare de ce cărturarul moldovean Grigore Ureche nu a avut norocul să-l citească?
Cartea a fost scrisă în latina medievală când Grigore avea 6 ani. Vârsta să-l fi împiedicat pe acest erudit cărturar moldovean să intre în posesia cărţii sus amintite?
În anul 1597, apare la Lyon cartea eruditului Bonaventura Vulcanius, “De literis et lingua Getarum sive Gotharum”. Grigore Ureche, fiind de data aceasta un adult de 37 de ani, este, aparent, ghinionist din nou şi rămâne la nivelul cunoştinţelor dobândite acolo, undeva într-o chilie a unei mânăstiri izolate din Moldova.
Anul 1687 constituie un moment deosebit pentru istoria spaţiului carpato-dunărean, când apare, la Upsala, lucrarea preşedintelui Academiei de Ştiinte a Suediei, Carolus Lundius, “Zamolxis Primus Getarum Legislator”, o lucrare deosebit de documentată despre geto-daci şi care, desigur, nu a mai putut fi citită de Grigore Ureche, dar ar fi putut fi studiată de cărturarul Miron Costin, în vârstă de 54 de ani (cu 4 ani înainte de moartea-i violentă – a fost acuzat de domnitorul Moldovei drept spion polonez şi a fost decapitat).
Dar şi pe teritoriul spaţiului carpato-dunărean s-au găsit documente care atestă continuitatea dacilor în secolul XI; acest document este Codex Rohonczi, unde se poate vedea cum scriau dacii, de la dreapta la stânga şi de jos în sus.
Faptul că slujba în bisericile ortodoxe, la vremea aceea, era ţinută în limba dacică, “Latina prisca”, nu ne poate mira.
Găsim aici primele note muzicale din istoria Europei, “Imnul tinerilor blaki”, de credinţă faţă de Ţară şi domnitorul Vlad.
În Transilvania, se naşte una din cele mai erudite personalităţi ale poporului carpato-dunărean, Nicolae Densuşianu (1846-1911), care are curajul să-i înfrunte pe toţi şi să le dovedească o altă origine a poporului din care şi ei făceau parte, una care în loc să înceapă în anul 106 d.Hr., se întindea cu mii şi mii de ani în urmă, unde moşii şi strămoşii erau nişte eroi, nişte personaje demne de respect.
El, Nicolae Densuşianu, şi-a închinat toată puterea de muncă şi suflarea pentru neamul căruia i-a aparţinut şi cu care s-a mândrit. El era dintre aceia care iubeau cu patimă toată ţara locuită de daco-români, fără anume hotare decât acelea ale graiului. Dacia, Dacia protolatină, Dacia Pelasgă era patria pe care el a iubit-o, pentru a cărei înălţare a muncit şi s-a sacrificat. I-a fost publicată, post-mortem, “Dacia preistorică” în 1913.
Dar istoricii noştri nu au văzut şi încă nu văd cu ochi buni “noutatea” originii poporului nostru. Răsturnarea din temelie a adevărului asupra originii noastre ar fi fost un lucru cu urmări de neînchipuit. Am fi pierdut dragostea, sprijinul şi milostivenia de la unele naţiuni pentru ruda lor săracă şi care era ameninţată să fie înghiţită de masele ugro-slavice. Şi, de ce să nu recunoaştem, istoricii noştri şi-au pierdut cu desăvârşire capul, ba s-au înspăimântat în faţa unui asemenea studiu cu un cuprins cu adevărat monumental.
Nicolae Densuşianu se ivise ca un nimicitor de false forme vechi, dar şi ca un mare înnoitor şi reconstructor al adevăratei noastre istorii, a adevăratei noastre origini dacice.
Treziţi din uluială, istoricii noştri, îmboldiţi şi de acel instinct al conservării, şi-au pus întrebarea: “Cum noi, nişte cioflingari de Valahi, cari Dumnezeu ne mai ştie cum de ne mai purtăm “neatârnarea” între gurile lacome a două mari monarhii gata să ne sfâşie, să mai avem cutezanţa să mai spunem lumii că suntem cel mai vechi popor în Europa, că am avut cea mai minunată religie, că şi de pe plaiurile Carpaţilor noştri s-au împrăştiat razele culturii şi civilizaţiei în tot restul continentului? O, nu! Aceasta ar fi pieirea noastră!”. Deci lucrarea lui N. Densuşianu, printr-o înţelegere tacită, nu a fost şi nu este luată în seamă.
Nici un istoric nu cutează nici să-i preamărească “mărgăritarele”, nici să-i osândească “exagerările”. Vezi Dr. Nicolae Lupu,” Exagerări istorice”, în ziarul “Curentul” din 25 ianuarie 1942. Şi cum acelaşi autor ne spune că “Getul care nu se teme decât de cer, ca să nu cadă peste el, nici eu nu mă tem decât de a nu jigni adevărul”.
De ce să fim o naţiune mică şi neînsemnată, când suntem urmaşi ai celor mai drepţi dintre cei drepţi, când suntem DACI? Nimeni până acum nu a cutezat să scoată la lumină teoria lui N. Densuşianu, pentru că “ea există în stare latentă în miile şi milioanele de generaţii de geto-daci”, ne spune Cesar Pruteanu în “Cartea de Aur a Vitejilor”, Arad, 1941.
Acest adevăr îl simţim că zace de milenii ascuns în sângele nostru şi în firea noastră. Anii trec şi avem surpriza ca să apară în Statele Unite, California, Los Angeles, în 1974, cartea profesoarei de arheologie europeană, Marija Gimbutas: “The Goddesses and Gods of Old Europe”, care parcă în cunoaşterea scrierilor celor sus menţionaţi declara spaţiul carpato-dunărean drept vatră a vechii Europe, iar pe locuitorii acestui spaţiu drept autohtoni creatori de civilizaţie europeană, cu mult înainte ca acea civilizaţie a grecilor sau cea iudeo-creştină să înflorească.
Nu putem să negăm un adevăr evident: faptul că poporul carpato-dunărean nu a putut dispărea peste noapte, în urma unei invazii temporare, parţiale (ocuparea a 14% din teritoriul Daciei de către armatele romane) şi pe o foarte scurtă perioadă istorică, 165 de ani, el, cel mai mare popor din lume după indieni (vezi Herodot).
Nu putem accepta faptul că până în anul 106 d.Hr. poporul daco-român n-a existat, pentru că aşa se învaţă azi în şcolile şi universităţile româneşti.
Nu putem accepta faptul că legiunile romane au pătruns în Dacia, au cucerit 14% din teritoriul ei, pentru o perioadă istorică de neglijat şi peste noapte toată populaţia Daciei, ocupată sau neocupată de romani, a început să vorbească o limbă nouă, romanică (fără ca 86% din teritoriul Daciei să fi fost călcat de picior de soldat roman).
Chiar aşa să fie? Sunteţi siguri, domnilor profesori de istorie din România, că de la soldaţii romani, sosiţi din toate colţurile lumii – Africa, Palestina, Germania etc. – au învăţat ei, dacii, latina?
Sunteţi siguri că aceşti soldaţi romani, veniţi din toate colţurile lumii, vorbeau limba latină? Nu cumva este mai logic ceea ce ne dovedesc: Codex Rohonczi, Joannes Magnus, Bonaventura Vulcanius, Carolus Lundius, Nicolae Densuşianu, Marija Gimbutas, anume că dacii vorbeau “latina prisca” cu mii de ani înainte ca Roma să fi existat?
De Napoleon Săvescu

sursa:http://ramaniamyblog.wordpress.com

Misterul prabusirii elicopterului israelian. Secretul lui Decebal - Sfinxul si Piramida din Carpati

Coincidenta intre ceeea ce tocmai citeam si prabusirea elicopterului pare a fi prea mare ca sa nu o impartasesc cu voi.

Recunosc ca nu as fi citit in mod normal aceasta carte dar trebuia sa o inapoiez celui care mi-o imprumutase din propria lui initiativa si am simtit ca trebuie sa o si citesc deoarece o tin de mai bine de o jumatate de an, si, interesant, tocmai astazi am citit urmatoarele randuri.

Este vorba despre secretele misterioase ce sunt ascunse in interiorul muntilor Romaniei.

Eu cred ca evreii, sub pretextul antrenamentelor studiau zona respectiva din cu totul alte motive. Exista si o poveste mai veche in care americanii ar fi avut un veritabil commando in zona si ar fi interzis Romaniei sa spuna despre descoperirile uluitoare din Bucegi.

Cartea din care citez se cheama Crucea energetica a Terrei si este scrisa de Melfior Ra, sub acest pseudonim parese aflandu-se o femeie care sub indrumarea ghizilor spirituali din lumile subtuile efectueaza calatorii astrale avand si primind tot felul de informatii.

Nu aveam de gand sa citesc cartea, totusi lectura ei a inceput sub o inraurire subtila destul de puternica, astfel spus mi-a fost atrasa atentia asupra acestei carti destul de insistent…

Ea spune ca in Retezat ar fi ascunsa in munte o piramida asemanatoare celei din Egipt dar la jumatate din dimensiunea acesteia.

Se mai spune ca in afara de aceste doua piramide ar mai exista inca doua, tot ascunse sub pamant, si acestea patru formeaza o veritabila cruce al carui centru este in… Muntele Athos…

Iata si textul :
"Iata Marea Misiune a poporului roman: TRECEREA STAFETEI SPIRITUALITATII DINCOLO DE LIMITELE UNUI CICLU COSMIC.

De ce tocmai noi? Simplu, pentru ca asa a hotarat Divinitatea. Iata rasplata pentru pastrarea spiritualitatii pe aceste meleaguri, credinta in Dumnezeu si speranta in mai bine. Iata marea comoara a lui Decebal! Pe langa comorile de ordin material era si aceasta care nu a fost de gasit dar despre care se zvonise dar nu-i sosise vremea, Comora din Piramida. Iata ce stia Decebal, care era un initiat, iata de ce nu a dorit sa-si de-a viata in mainile imparatului Traian, tocmai penru a muri odata cu el Taina Tainelor care se afla in interiorul muntelui si a neamului sau. A preferat sa moara, ca Taina sa ramana necunoscuta pana cand, Divinitatea va dori sa o scoata la lumina. Era ultimul initiat si rege care cunostea aceasta taina.

Este de datoria mea sa atentionez pe cei dornici de inavutii materiale, desarte si trecatoare, sa nu incerce sa scormoneasca muntele. Asa cum multi si-au pierdut viata in interiorul piramidei egiptene sau a mormantului lui Tutankhamon, sau chiar la iesirea din acestea, tot asa si aici nimeni nu va patrunde viu in interiorul Piramidei Nordice, cu exceptia celor care au posibilitatea si cunoasterea esoterica necesara pentru a intra acolo din voia Divinitatii, in corp astral iar in corp fizic cei care au participat la constructia ei si care acum sunt constienti de aceasta si isi cunosc vietile anterioare.

Asa cum Piramida Luminii Celeste(piramida lui Keops) nu are varf, tot asa Piramida Nordica are terminatia intr-o platforma cu o suprafata aproximativa de 19 metri patrati. Iata marea comoara a dacilor. Ei nu au schimbat cursul niciunei ape pentru a ascunde comoara, ci au construit-o si apoi au pus un munte peste ea, au acoperit-o cu pamant , au plantat paduri; au muncit intens generatii intregi. Pe un alt munte au construit un indicator pentru acceatsa comoara, dar numnai initiatii au cunostinta de aceasta. Iata, marii nostrii inaintasi , cinste lor, cat au fost de inspirati in a-si deruta adversarii si asupritorii. Nu oricine se poate mandri cu asemenea stramosi ca ai poporului roman. Cei care vor survola muntele de la inaltimi, vor observa anumite devieri ale aparatelor de control, datorate undelor energetico-magnetice, astfel vor putea localiza Piramida Nordica si dimensiunile ei. Decebal stia ca este ultimul detinator al acestei taine, care nu trebuia cunoscuta decat atunci cand din Inalt va fi dat consemnul, si anume atunci cand oamenii vor tacea, pietrele vor vorbi. Iata ca oamenii au tacut, iar pietrele au vorbit si trebuie sa dezvaluie tainele pe care le detin. Insasi Divinitatea si-a ales canalele prin care sa vrea sa transmita umanitatii cele ce doreste sa dezvaluie. “

Oricat ar parea de putin credibil lucrurile se leaga in mod uluitor. Semnul este sfinxul din Bucegi, iar Zamolxe nu intra sub pamant intr-o pestera ci iata, intr-o ... piramida.

Este uluitor dar cred ca aceste lucruri sunt departe de a fi neadevarate.

"A sosit timpul descifrarii tainelor, a cunoasterii prin metode ramase multa vreme necunoscute stiintei, metode neconventionale, dar atunci cand is vor da mana si vor conlucra Stiinta, Metafizica si Religia, atunci omul va fi detinatorul tainelor."

CRUCEA ENERGETICA A TERREI, MELFIOR RA

sursa: http://nibiru-sfarsitul-lumii.blogspot.com

Balada Drumetului

"Drumetule-ajuns la poala padurii,
Alunga-ti necazul si patima urii,
Invata sa prinzi din legile firii,
Scanteia divina-n virtutea iubirii.

Sub Ursa Mare surpat de bureti,
Neajuns de om, neatins de ereti,
Batran, batran in imperiul sau,
Bradul barbos strajuieste mereu.

Mi-e inima-n munti in largile zari,
In munti dupa cerbi pe inalte carari,
Dupa cerbi, dupa ciute pe colturi de stei,
MI-E INIMA-N INIMA MUNTILOR MEI!"

Este o poezie superba pe care am cules-o de pe munte, iar cantata este o minune, asa ca va astept la chef nu stiu unde, nu stiu cand, stiu doar ca va fi. Important este sa ne mentinem inima vibrand la unison cu muntele nostru drag.

Am avut un vis, cu multa vreme in urma in care se facea ca singurul loc in care eram in siguranta era pe munte. Acum simt lucrul acesta din ce in ce mai pregnant, iar daca simtiti ca nu va mai gasiti locul, totusi mai avem o scapare, MUNTELE!

Va invit cu drag sus pe munte

Va invit cu drag sus pe munte chiar daca sunt mai putine posibilitati de cazare ca odinioara iar criza aceasta parca nu-ti mai da ghes la iesiri. Este atat de minunat sa respirati aerul curat de pe creste, sa beti din apa izvorului sfant de sub Sfinx, care nici pana acum nu am inteles cum se formeaza, sa urmariti soimii in zbor pe deasupra Gavanelor, sa mancati un bulz adevarat la o sarmana stana, sa ascultati vechile si noile melodii montane care ne-au incantat serile la foc ...

Sunt atat de multe de spus despre munte, despre binecuvantarile pe care ni le ofera intr-un mod gratuit. Trebuie doar sa deschidem ochii si sa lasam lumina sa intre, sa ne scalde celulele noastre prea obosite de stresul vietii actuale, de alimentatia necorespunzatoare pe care suntem obligati s-o consumam, de aerul prea poluat din locurile unde locuim. De noi depinde daca acceptam sa ne deterioram incet sau mai brusc dar sigur; avem atatea posibilitati de a ne elibera de acest cosmar care parca nu se mai termina, trebuie doar sa facem primul pas. Important este sa-l facem dar pe picioarele noastre, sa mai lasam masinile, telecabinele si alte posibilitati artificiale de transport si mai ales sa mai lasam acest obicei atat de barbar si poluant de a face gratare la orice colt.

Urcand pe munte intr-un cerc cat mai restrans sau chiar singur, reusind sa te deconectezi total si intrand in ritmul naturii, simti cum prin transpiratie iti iese practic din organism toata angoasa, toate problemele care ti se pareau importante devin insignifiante, pentru ca acum maretia muntelui iti arata de fapt ce este mai important si mai minunat pe aceasta lume: Binele interior.

Muntele a fost si a ramas cel mai bun maestru pe care l-am avut vreodata, prietenul de nadejde care nu m-a lasat niciodata fara solutii si mai ales refugiul din calea lumii acesteia, care in loc sa caute si sa aplice solutii viabile la problemele mari cu care se confrunta, prefera sa-si planga de mila si sa-si uite adevarata identitate.

Dar am incredere ca va veni o zi cand toate acestea se vor schimba si atunci ne vom vedea acolo sus, increzatori, sanatosi si frumosi, asa cum ar trebui sa fim tot timpul. Acum pare o utopie, dar eu cred in mine, cred in noi iar aceasta credinta muta muntii din loc.

Va invit sa ascultati o melodie montana, pe care o interpretez din tot sufletul pentru ca intr-adevar "Muntele e Raiul meu"!

http://www.youtube.com/watch?v=MFpNHhqzSd0

Constiinta si energia creeaza natura realitatii

Bun găsit, frumoasele mele entităţi, frumoşii mei începători. Vă salut. Haideţi să bem o gură de apă. Veţi avea nevoie. Apa reprezintă Sursa, conştiinţă veşnică. Este, cum s-ar spune, un mijloc adecvat pentru a saluta ceea ce se numeşte Dumnezeul din interiorul nostru, al tuturor. Acum, haideţi să începem această sesiune prin a ne saluta latura Divină, şi nu caracterul trecător.

O, Dumnezeul meu iubit,
aflat undeva înlăuntrul meu,
vino astăzi şi deschide-mi mintea,
deschide-mi viaţa, ca ceea ce aud,
să pot experimenta.
O, Dumnezeul meu iubit, în această zi,
binecuvântează-mi fiinţa şi ceea ce voi învăţa.
Aşa să fie.
In cinstea vieţii.

Frumoşi începători, mă bucur că vă aflaţi aici. Ridicaţi mâna toţi cei care vă aflaţi aici şi care fac parte din grupul de începători. Minunat. Aşa să fie. De ce aţi venit aici? Speraţi ca nivelul vostru de acceptare să se extindă, iar ca acest lucru să vă schimbe într-un fel viaţa, ca să spunem aşa? Ei bine, acesta este un răspuns bun. îmi place. Eu sunt acela care se numeşte Ramtha cel Iluminat. Eu sunt entitatea care a rostit toate acele cuvinte pe care le-aţi citit, pe care le-aţi ascultat, pe care le studiaţi şi care vă emoţionează. Acestea au
fost, cum s-ar spune, o chemare spre adevăr. Să nu fiţi uimiţi de corpul în care mă aflu. Fiţi uimiţi de corpul în care vă aflaţi voi. M-am desfăşurat în această conştiinţă cu puţin timp în urmă, în timpul vostru. Iar în ceea ce priveşte acest corp, acesta este un aranjament - aşa cum l-aţi numi voi - făcut înaintea încarnării acestei fiinţe. Sunteţi aici pentru a învăţa că Dumnezeu nu seamănă cu nimeni în mod special, ci cu toată lumea şi cu toate lucrurile. Mai mult, sunteţi aici pentru a învăţa că Dumnezeu, în calitatea sa cea mai exaltată, poate fi văzut în ceva la fel de simplu ca un copac - sau chiar în voi. Eu sunt mai măreţ decât corpul meu; Eu sunt o fiinţă iluminată Nu am venit aici - nu m-am desfăşurat aici - în scopul de a crea un corp care să inspire admiraţie, un corp atrăgător şi frumos, deoarece acesta este idolul venerat de eonii de timp, chiar şi astăzi. Frumuseţea a preluat caracteristici fizice - nu mai este spirituală, neutră - iar voi o veneraţi. Dar asta vă face să vă simţiţi mici, deoarece este o calitate trecătoare - aşa este - şi înfloreşte doar puţin în viaţa fizică a omului, după care se stinge. Eu am venit într-o manieră teribilă, ca o fiinţă iluminată. Şi ce înseamnă fiinţă iluminată? Cum definiţi voi iluminarea? înseamnă să fii conştient, să vezi departe. Fiinţa iluminată este persoana care este conştiinţă pură exprimată prin Spirit sau minte. Iar asta înseamnă că o fiinţă iluminată va avea o calitate superioară, dacă-şi va atinge abundenţa Spiritului, şi nu pe cea a trupului. Entitatea iluminată este cea care nu se percepe pe sine ca fiind corpul, ci ca fiind acel aspect care este unificat cu tot ce înseamnă viaţă. Aceasta este o fiinţă iluminată. Cel care nu este iluminat se vede ca fiind separat, special, diferit de toate celelalte forme de viaţă. Acestea sunt entităţile ignorante. Prin urmare, eu sunt o fiinţă iluminată deoarece, în timpul vieţii mele şi în vremurile pe care le-am cunoscut, am avut ocazia măreaţă şi minunată să fiu sinele meu omenesc, să fiu o fiinţă umană, să fac război, să am de a face cu tirani. Ce scop înalt, nu? Dar nu am cunoscut smerenia din cauza propriei aroganţe, decât după ce m-am trădat pe mine însumi. Iar în acea smerenie, entităţi, când viaţa mea atârna, aşa cum aţi spune voi, de un fir de aţă, m-am întrebat care era scopul vieţii mele şi al sărmanului meu popor. Iar până când nu m-am agăţat de viaţă în fiecare zi şi nu am însemnat trecerea fiecărei zile în care am supravieţuit, nu am înţeles că viaţa reprezenta ea însăşi premiul. Şi astfel, m-am aşezat pe o stâncă şi m-am autovindecat, timp de şapte ani - ceva de care voi v-aţi îngrozi. în fiecare zi şi în fiecare noapte, când mă trezeam şi conştientizam că mă aflu încă aici, Spiritul meu se înveselea. Şi nu oboseam niciodată să privesc cum se ridica luna pe cer, la miezul nopţii. M-am îndrăgostit cu disperare, fără speranţă şi cu pasiune de natură. Soarele şi Luna au fost cele care mi-au reconfirmat, în fiecare zi, că sunt în viaţă. Am început prin a le venera. Am sfârşit prin a deveni ceea ce sunt ele. Mi se spune iluminat întrucât cele învăţate de mine mi-au transcens sinele fizic. Războinicul a murit. Cuceritorul s-a stins din viaţă. Aroganţa, ca fumul unui foc întârziat, a dansat în aerul nopţii şi a dispărut. Ignoranţa mi-a dispărut. Astfel am devenit o entitate spirituală. Şi ce înseamnă asta? Asta înseamnă că nu mi-am folosit creierul, corpul fizic şi corpul emoţional pentru a cuceri, a atinge scopuri şi pentru a pustii Pământul. M-am schimbat. în loc să mă însingurez, să răspund omului ca om, să răspund forţei prin forţă, m-am adunat zi de zi, încetul cu încetul, pentru a deveni personalitatea care nu punea preţ pe cucerirea acestui tărâm, ci care punea preţ pe biruirea ignoranţei.
Care era aspectul meu cel mai ignorant? Aveam multe astfel de faţete, dar ignoranţa cea mai mare era că-1 uram pe Dumnezeul Necunoscut al poporului meu. Vedeţi voi, oamenii mei nu venerau zei. Ei ştiau că există un singur Dumnezeu, un Dumnezeu fără nume şi formă, cu toate că putea fi văzut în tot ce exista şi în tot ce se credea că există. Am considerat că acest Dumnezeu mi-a abandonat poporul, lăsându-i să trăiască în mizerie şi sărăcie. Nu înţelegeam. Am crezut că dacă iubeai un singur Dumnezeu, viaţa ţi-ar fi fost plăcută, mulţumitoare, îţi puteai învinge duşmanii, trăind în pace, cântec şi dans, pentru tot restul vieţii. Dar Dumnezeul Necunoscut al oamenilor mei, care reprezenta tot ce înseamnă viaţă, i-a lăsat să cadă în sclavia unei rase mult mai puternice - iar eu îl uram pe acest Dumnezeu. Astfel că am căutat să-1 ucid în fiecare persoană, căci trebuia biruit aşa cum îmi biruise sărmana familie. Acesta era cea mai mare ignoranţă din viaţa mea: credeam că Dumnezeu putea fi învins şi că, dacă omul II iubea pe Dumnezeu, acest lucru îl proteja de rău, de sclavie şi robie. N-am ştiut că Dumnezeul Necunoscut trăia în toţi oamenii mei şi în alte popoare şi că natura Sa era aceea de a dărui. Dumnezeu este iubire. Ce înseamnă asta? înseamnă că Dumnezeu creează, dăruieşte şi nu ia niciodată - asta înseamnă; şi mai înseamnă că Dumnezeu le a dat viaţă tuturor - acest Dumnezeu Necunoscut - iar prin dăruirea şi susţinerea acestei vieţi le îngăduia formelor de viaţă respective, care erau copia minţii Sale, să-şi creeze propria realitate. Oamenii mei au prezis că, într-o zi, vor pica în robie. Oare nu li s-a materializat profeţia în cele din urmă, tocmai pentru că s-au concentrat asupra ei? Desigur. Dumnezeul Necunoscut nu este o singură minte ce există în toată lumea; reprezintă părţi ale unei singure minţi ce există în toată lumea. Şi lumea întreagă se foloseşte de această minte, oricum alege să o facă. Aceasta este calitatea de a dărui a lui Dumnezeu. Nu, nu mi-a luat doar o zi să înţeleg acest lucru; mi-a luat tot restul vieţii, deoarece natura mea sălbatică ura şi dispreţuia, dar natura mea spirituală - care era slabă şi fragilă - se clădea în fiecare zi. Pe zi ce trecea o doream tot mai mult - mai mult decât aveam nevoie de trupul meu. Cum am ajuns iluminat? Dat fiind că eram o parte din Dumnezeul Necunoscut, m-am hotărât să îmi doresc să fiu tocmai acest aspect. Astfel că, Dumnezeu - întrucât Dumnezeu iubeşte, iar prin acest lucru înţelegem că dăruieşte (nu ia niciodată, ci numai dăruieşte) - acel Dumnezeu din interiorul meu mi-a dat exact ceea ce mi doream să fiu: acela ce este toate lucrurile, acela ce poate împărtăşi iubire cu tot ceea ce înseamnă viaţă. Şi vreţi să ştiţi ceva, maeştrilor? Ce luptă duceam eu în fiecare zi? în fiecare zi din viaţa mea mă luptam cu natura mea primitivă, care voia să risipească, să se îndoiască. Voia să se agite şi să cucerească. Voia să exclame absurditatea. în fiecare zi mă luptam cu acestea în interiorul meu, căci mă întorsesem să mă cuceresc pe mine însumi - cea mai anevoioasă luptă dintre toate. Şi ce mi-a oferit biruinţa? La început, nimic, pentru că îmi puteam aminti rănile, îi puteam vedea pe toţi oamenii şi îmi puteam reaminti de toate victoriile din trecut. Puteam vedea ce este real, însă ceea ce mi doream eu nu era real, cel puţin nu era tangibil. Astfel, în fiecare zi, realul contrazicea irealul. îşi bătea joc de el, cum aţi spune voi. Stăteam jos acolo şi spuneam: „Ramtha, eşti un bufon. Eşti un bufon bătrân". Mă durea ori de câte ori îmi spuneam asta. Mă durea destul de tare când îmi spuneam asta, astfel că a trebuit să cercetez durerea. Iar când am cercetat durerea, am înţeles foarte bine ceea ce simţeam de fiecare dată când abuzam de ea. Şi, pentru tot restul vieţii mi-am schimbat părerea ce o aveam despre tot. Şi am înţeles că unicul motiv pentru care am rămas în trup era pentru că mă identificam cu el. De fiecare dată când mă înfuriam, mă centram în corpul meu. De fiecare dată când corpul meu avea mai multă forţă decât voinţa
mea, mă întrupam în el. Dar pe zi ce trecea, mă detaşam tot mai mult de trup şi mă ataşam tot mai mult de minte.
Ştiţi cum am părăsit acest plan, la sfârşitul vieţii mele? Nu într-o cutie de lemn, ci fiind purtat de vânt. De ce a fost aceasta mijlocul meu de a călători? Deoarece acesta este purtătorul Spiritului. De ce n-am murit ca oamenii normali? Pentru că nu eram normal. Şi ce m-a făcut să nu fiu astfel? Eu îmi cucerisem şinele nenatural, şi anume corpul fizic, personalitatea, materialul meu genetic - aşa cum le-aţi numi voi. Iar spre sfârşitul vieţii mele, am reuşit să rup acel fir subţire al trecutului. Şi ce am devenit? Nu am devenit un om mai bun. Am devenit o fiinţă spirituală, un Dumnezeu - nu un om. Asta mi-am dorit să fiu. Dacă Dumnezeul Necunoscut nu avea chip, atunci era vorba de puterea şi impulsul naturii în sine. Asta mi-am dorit să fiu, pentru că aşa mi-1 defineam cel mai bine pe Dumnezeu: nu prin a fi om obişnuit, ci prin a fi o fiinţă care acţionează conform cunoaşterii că este parte a tot ce înseamnă viaţă. Asta am devenit. De ce mi s-a spus iluminat? Am fost iluminat fiindcă am devenit Spiritul, şi nu corpul meu. Şi aşa se face că azi mă aflu aici, în acest timp, aşa cum îl cunoaşteţi voi, într-un alt corp. Iar voi aţi venit să mă ascultaţi pentru că mi-aţi citit cuvintele, le-aţi auzit, i-aţi ascultat pe alţii, aţi văzut o minune în viaţa voastră. Aşa se face că veniţi ca bărbaţi şi femei, copii, un Spirit - un mic Spirit, prezent în trup. Iar treaba Spiritului vostru în fiecare zi din viaţa voastră a fost să vă ţină în viaţă. Acesta este unicul motiv pentru care 1 aţi folosit vreodată. Şi unicul motiv pentru care nu aţi murit mai devreme, înainte să fi venit aici, este acela că v-aţi folosit Spiritul pentru a vă păstra în viaţă şi nu aţi abuzat atât de mult de el încât să vă abandoneze corpul. Dar numai pentru asta l-aţi folosit. Insă El este motivul pentru care vă aflaţi aici, deoarece, având în vedere că nu poate fi văzut, ci doar simţit ca o forţă, el este ceea ce Eu sunt. Nu aţi venit aici să mă vedeţi pe mine. Asta începeţi să înţelegeţi chiar acum. Iar eu par să fiu ceva comun, fireşte. Atunci, învăţătura spune că Dumnezeu trăieşte în voi sub forma a ceea ce aţi numit Spirit. Dar El nu a făcut decât să vă ţină în viaţă. Şi dacă ar fi să vedeţi acest Spirit, nu-1 veţi vedea niciodată ca pe ceva asemănător trupului vostru. Ei bine, eu mă aflu aici într-un corp care pare să-mi contrazică afirmaţiile - este un corp de femeie, iar eu sunt un bărbat - dar este extraordinar, întrucât îi învaţă pe bărbaţi şi pe femei că Dumnezeu este ambele dar şi niciunul şi vă mai învaţă că ceea ce mintea crede nu trebuie neapărat să şi existe şi, de asemenea, vă mai învaţă că nu puteţi vedea ceea ce sunteţi. Deci este foarte potrivit că mă găsesc aici pentru a vorbi cu oamenii pe care i-am cunoscut odată, într-o perioadă ce pare foarte îndepărtată de aceasta - şi totuşi, acel timp şi acest timp se petrec în acelaşi moment. Mă aflu aici să vă învăţ ceea ce nu v-am învăţat atunci când v-am părăsit. Şi nu vă învăţ să mă urmaţi, nu puteţi face asta - nici chiar dacă muriţi, nu puteţi - deoarece numai atunci când veţi muri, veţi primi darul vieţii, ce este egal cu capacitatea voastră de a accepta. Şi unicul lucru pe care l-aţi acceptat vreodată a fost viaţa voastră, indiferent cum este ea. Este importantă pentru voi. Foamea este importantă pentru voi. Durerea este importantă pentru voi. Starea de confuzie cauzată de faptul că nu vă place realitatea este importantă pentru voi. Pentru voi, este important să fiţi o femeie. Este important să fiţi un bărbat. Vedeţi voi, toate acestea sunt de natură fizică, iar foamea poate distruge Spiritul. îl puteţi pierde mai repede pe Dumnezeu din vedere atunci când vă este foame, mult mai mult decât în orice circumstanţă. Am venit să vă învăţ că nu vă veţi ilumina chiar dacă muriţi - veţi fi o fiinţă spirituală, dar
mintea voastră nu va fi acolo; mintea voastră va fi aici - şi am venit să vă învăţ ceea ce am cunoscut şi ce am învăţat. Nu există un singur Dumnezeu; totul este Dumnezeu. Iar viaţa aceasta nu este unica pe care aţi trăit-o vreodată. Aceste corpuri sunt ca şi veşmintele. Nu faceţi decât să purtaţi acest corp ca pe un veşmânt în această continuitate de timp. Deoarece aţi purtat mai multe veşminte vă întrebaţi: „De ce nu-mi pot aminti?" Nu vă puteţi aminti, pentru că nu sunteţi iluminaţi. înţelegeţi? în viaţa anterioară nu aţi ajuns mai departe decât aţi ajuns în aceasta. Şi dacă nu v-a interesat decât acea viaţă, înseamnă că la acea vreme nu v-aţi folosit decât creierul personalităţii voastre, căci totul a fost asociat cu trupul, aşa cum este asociat întotdeauna. Dacă trupul moare odată cu creierul, motivul pentru care nu vă puteţi aminti este acela că trupul şi creierul nu mai sunt; tot ce vă puteţi aminti este ce s-a întâmplat în această viaţă. Şi nu vă puteţi aminti nici măcar de majoritatea zilelor voastre, întrucât nu le-aţi trăit niciodată. Aţi lipsit din ele. O, voi aţi trăit eoni! Sunteţi în evoluţie. Dumnezeu v-a dat viaţă veşnică. Ce înseamnă asta? înseamnă că atunci când muriţi - în această după-amiază, mâine dimineaţă - corpul vostru va dispărea, însă voi vă veţi înălţa în corpul vostru spiritual. Dar repet, corpul spiritual este pe atât de măreţ pe cât este mintea ce-1 ocupă - ceea ce cultivaţi voi acum. Aceasta este viaţa veşnică. Iar apoi veţi renaşte din nou, dacă oamenii vor continua să se împreuneze. Veţi renaşte şi nu vă veţi aminti de ziua de astăzi. Ştiţi de ce nu vă veţi aminti de ziua de astăzi? Deoarece azi, aici, nu a fost creierul vostru din viitor, ci Spiritul vostru. Deci nu am venit aici să vă învăţ să mă urmaţi, pentru că acest lucru este imposibil. Iar eu nu vreau să fiu venerat. Vreau ca voi să vă veneraţi pe voi înşivă. Cel mai mare templu al lui Dumnezeu ce a fost clădit vreodată nu a fost niciodată din piatră, aur, argint şi nestemate. Cel mai mare templu al lui Dumnezeu se întâmplă să fie în corpul uman, iar acel corp este locul în care Spiritul s-a trimis pe sine în acest tărâm. Acesta este templul. Iar dacă ceea ce învăţaţi vă înalţă în interior, atunci sentimentul de înălţare lăuntrică este senzaţia dată de Spirit. Dacă veniţi aici şi sunteţi obosiţi, vă este foame sau sunteţi plictisiţi, să ştiţi că acesta este corpul vostru. Iar mintea vă este în corp, şi nu în Spirit. Dacă sunteţi înălţaţi de ceea ce aveţi să învăţaţi, înseamnă că vorbim de ceea ce nu poate fi văzut în interiorul vostru, ci de ceea ce voi sunteţi în interior - şi totul va căpăta o logică de nezdruncinat. Ce aspect al vostru va avea de obiectat azi şi mâine? Mintea voastră de maimuţă, creierul vostru uman. Ştiţi de ce? Dacă v aş ruga să-i explicaţi persoanei de lângă voi cât de cuprinzător vă este nivelul de acceptare? - Gândiţi-vă la aceste cuvinte: cât de cuprinzător, cât de profund, cât de înalt vă este nivelul de acceptare... pentru că în asta constă credinţa. Niciodată nu veţi putea materializa în viaţă ceea ce nu acceptaţi. Materializaţi doar ceea ce acceptaţi. Atunci, cât de cuprinzătoare vă este acceptarea? Este mai mare decât sentimentul de îndoială? Care vă sunt limitele acceptării? Acesta este motivul pentru care sunteţi bolnavi? De aceea sunteţi bătrâni? Sunteţi nefericiţi, pentru că propriul nivel de acceptare este nefericirea? Cu atât vă alegeţi. Nu primiţi nimic mai măreţ decât atât, deoarece tot ce este mai măreţ decât acest nivel se găseşte în Spirit. Deci Spiritul vostru vă face să fiţi nefericiţi, pentru că voi îi cereţi să o facă. Unicul lucru care vă creează probleme astăzi este propriul nivel de acceptare din mintea carnală; adică cea de aici, de sus reţeaua neuronală. Şi dacă sunteţi genul de persoană care este victima propriului
sentiment de vinovăţie prin faptul că aţi făcut multe lucruri urâte şi îngrozitoare şi consideraţi că sunteţi foarte speciali deoarece sunteţi atât de vinovaţi, veţi întâmpina dificultăţi în a mi accepta cuvintele, căci vă spun că voi sunteţi cei care vă creaţi realitatea. Şi dacă sunteţi o victimă, este pentru că voi aţi făcut să fie aşa. Nu o să vă placă asta, întrucât vreţi ca altcineva să fie responsabil pentru durerea, limitarea şi lipsa voastră. Ei bine, vă voi spune că este responsabilitatea voastră, iar vouă nu o să vă placă. Spiritul este de acord, dar creierul nu crede, pentru că el poate spune cine 1-a rănit, poate spune cine 1-a dezamăgit, poate spune de ce se îndoieşte. Este vina altcuiva, niciodată a sa. Cât de arogant este creierul uman, nu? Nu o să vă placă asta. De asemenea, vă va fi greu să acceptaţi conceptul că sunteţi cu toţii Dumnezeu, deoarece sunt unii dintre voi cărora încă le mai place să creadă că Dumnezeu se află într-un tărâm numit rai şi că El - mai degrabă, Ea - trage toate sforile. De aceea, dacă ceva nu mai merge în viaţa voastră, puteţi spune că este voia Domnului - Dumnezeu are ceva cu mine. Dumnezeu este o imagine convenabilă, din rai, pentru că atâta vreme cât Dumnezeu stă acolo, El este cel care vă va pedepsi pentru păcatele voastre - ştiţi voi: lipsa voastră... lipsa voastră de iubire, de grijă; atunci când aveţi gânduri necurate, sunteţi pedepsiţi. Dumnezeu este cel care face asta, de undeva din rai. Iar când vreţi să fiţi mântuiţi, vreţi ca cineva să poată să vă salveze. Ştiţi de ce? Pentru că nu credeţi că o puteţi face voi înşivă. Astfel, Dumnezeu joacă un rol minunat în religie. Dar ceea ce vă comunic - singurul tărâm numit rai este cea ce se află în interiorul vostru şi ceea ce vă permite să credeţi - este adevărat. Iar Dumnezeul vostru poate începe chiar de azi să vă ierte pentru vina voastră, să vă ierte pentru lipsa voastră. Astăzi puteţi înceta să mai fiţi o victimă. Astăzi puteţi înceta să mai fiţi bolnavi. Astăzi puteţi înceta să mai credeţi în diavol şi puteţi începe să credeţi în voi înşivă. Unora dintre voi nu vă va "plăcea asta, întrucât aveţi nevoie de un salvator. Nu vă va plăcea, pentru că trebuie să aveţi un moment în care Dumnezeu se va întoarce şi vă va lua cu El. Atunci, aceasta va fi contrariul a ceea ce credeţi, pentru că vă spun şi vă voi învăţa despre voi înşivă şi despre ce zace în voi. Majoritatea celor de aici nu cred că pot să materializeze ceva. V-aţi acceptat lipsa. Acest lucru intră în contradicţie cu voi înşivă. In cele din urmă, va intra în scenă axioma: „crede în tine însuţi şi totul este posibil".

Sursa:Cartea Ghidul incepatorului pentru crearea realitatii (Ramtha)

Legile lui Zamolxe

1. Dincolo de curgerea timpului si de cugetarea zeilor, este Focul cel Viu si Vesnic, din care vin toate si prin care fiintează toate cele ce sunt. Totul si nimicul sunt suflarea Sa, golul si plinul sunt mâinile Sale, miscarea si nemiscarea sunt picioarele Sale, nicăieri si peste tot este
mijlocul Său, iar chipul Său este lumina. Nimic nu este făptuit fără de lumină si tot ce vine din lumină prinde viată si ia făptură.

2. Precum fulgerul aduce lumina si din lumină tunetul si focul ce se revarsă , asa este si gândul omului, el trece în vorba omului si apoi în fapta sa. Deci, ia aminte la asta, căci până la focul ce arde trebuie să fie o lumină si un tunet. Lumina omului este gândul său si aceasta este averea sa cea mai de pret. Lumina prinde putere prin cuvânt, iar vointa omului aprinde focul prin care se făptuiesc toate cele ce sunt în jurul său.

3. Fii ca muntele cel semet si ridică a ta lumină mai presus de cele ce te înconjoară. Nu uita ca aceiasi pasi îi faci în vârful muntelui ca si în josul său, acelasi aer este sus ca si jos, la fel creste copacul în vârf de munte ca si în josul său, la fel luminează soarele piscul cel semet ca si pamântul cel neted.

4. Fii cumpătat ca pământul si nu vei duce lipsă de nimic. Creanga prea plină de rod este mai repede frântă de vânt, sământa prea adâncă nu răzbate si prea multă apă îi stinge suflarea.

5. Ia aminte la copacul cel falnic, cu cât este mai înalt, cu atât rădăcinile sale sunt mai adânci în pământ, căci din pământ îsi trage tăria, nu uita asta. Cu cât te ridici mai mult, cu atât trebuie să cobori mai mult, căci măsura ridicării este aceeasi cu măsura coborârii.

6. Puterea omului începe cu vorba nerostită, ea este asemeni semintei care încolteste, nici nu se vede când prinde suflare de viată. Lumina semintei este cea care o ridică, pământul este cel ce-i dă hrana, apa îi dă vigoarea, iar răbdarea o îmbracă cu tărie.

7. Priveste râul si ia aminte la învătătura sa. La început este doar un firicel de apă, dar creste tot mai mare, căci vine de la ce este mai mare, si lucrurile asa trebuiesc împlinite, prin firea lor. Asemenea este si gândul cel bun si drept rânduit, el îsi face loc printre pietre si stânci, nu
tine seama de nimic, îsi urmează drumul si nimic nu-i stă în cale. Apă cu apă se adună, iar împreună puterea este si mai mare.

8. Ia seama de taina aceasta si nu o uita, acel firicel de apă stie unde va ajunge,
căci una este cu pământul si toate cele ce-i vin în cale nu îl pot opri până la sfârsit. Astfel să iei seama la gândul tău unde trebuie să ajungă si vei vedea că nimic nu stă în calea sa . Să-ti fie gândul limpede până la sfârsit; multe se vor ivi în calea sa, căci firea lucrurilor din jur este miscătoare asemeni apelor. Apă cu apă se întâlnesc, pământ cu pământ si munte cu munte.

9. Ia seama la gândul cel rău, fereste-te de el ca de fulger, lasă-l să se ducă precum a venit, căci te-ndeamnă la lucruri nefiresti. Fereste-te de vorbele desarte si de neadevăr; sunt ca pulberea câmpului ce-ti acoperă ochii, ca plasa păianjenului pentru mintea si sufletul tău. Ele
te îndeamnă la trufie, înselăciune, hotie si vărsare de sânge, iar roadele lor sunt rusinea, neputinta, sărăcia, boala, amărăciunea si moartea.

10. Nu judeca oamenii după greutatea lor, după puterea lor, după averea lor, după frumusetea lor sau după râvna lor, căci si unul si altul a lăsat din ceva pentru a creste în altceva. Cel bogat este sărac în liniste, cel tare este slab pentru altul si cel slab are tăria lui ascunsă. Cum firea lucrurilor este miscătoare, asemeni este si omul. Ce dă valoare unei unelte, trebuinta sau frumusetea ? Duce un om mai mult decât boul ? E mai bogat vreunul ca pământul ? Doar cunoasterea si întelepciunea îl ridică pe om peste dobitoace. Si degeaba ai cunoastere dacă ea nu este lămurită de vreme.

11. Fierul înrosit a fost rece si se va răci iarăsi; vasul a fost pământ si va fi iarăsi pământ; pământul ce-a fost sterp acum este pământ roditor si se va stârpi iarăsi peste vremi. Râvna omului face schimbătoare toate acestea. Dar râvna îi întoarce bucuria în tristete si linistea în neliniste. Fierul si focul ajută omul, dar îl si vatămă. Si aceeasi râvnă îl îndeamnă a merge pe cărări nestiute si nebătute de ceilalti dinaintea lui. Tot râvna îl îndeamnă la strângere de averi, la mărirea puterii si a se măsura cu altii. Fereste-te de a te măsura cu altul, căci trufia de aici se naste; ea te va coborî mai jos de dobitoace si te va despărŃi de fratele si de vlăstarul tău.

12. Neînteleptul este mânat de râvnă, dar înteleptul încalecă râvna. Neînteleptul suferă când râvna îl duce la pierdere si la cădere, dar înteleptul întotdeauna găseste câstigul în pierdere si înăltarea în cădere.

13. Trufia răceste iubirea inimii si o face în dusmănie si nu există dobitoc mai josnic decât omul care nu mai are iubire în inima sa. Căci iubirea este cea dintâi putere si chipul ei este lumina. Ia seama ca nu cumva gândul tău să se împresoare cu trufia , căci mai jos de dobitoace vei ajunge.

14. Gândul bun si vorba înŃeleaptă îti pot potoli necazul, îti pot răcori inima, dar nu te vindecă, pentru că omul suferă după cum trufia a crescut în el, căci suferinta este umbra trufiei.

15. Nu îti lega sufletul de nimic lumesc, de lucruri, de dobitoace, de argint sau aur, căci ele asa cum vin, asa pleacă. După orice zi vine si noaptea, si după iarnă vine primăvara, căci asa este rânduit si asa este firea lucrurilor. Toate cele ce se văd, se nasc, cresc si apoi se întorc de unde au plecat. Doar firea lucrurilor rămâne pururi, iar aceasta are nenumărate si nesfârsite ramuri, si asemenea izvoarelor mintii si sufletului tău, ele nu se arată la vedere. Căci o suflare si un foc fac să crească toate cele ce cresc – ierburi, copaci, dobitoace si oameni – si din aceeasi vatră vin si către aceeasi vatră se întorc, si vatra aceasta este pururea.

16. Precum copacul cel falnic creste lângă cel mic fără a-i face rău, asa să fiti între voi, cel mare să nu lovească pe cel mic si nici să-i amărască sufletul, căci va avea datorie mare de dat, la fel ca si hotul. Aruncă un lemn pe râu si mai multe vor veni din susul său către tine. Adu-i multumire semenului tău, adu-i lumină pe chip si în suflet, iar toate acestea le vei găsi mai târziu înflorite în inima ta.

17. Nu lua cu siluire si nici cu vorbe amăgitoare ceea ce nu este al tău, căci cel ce priveste prin ochii tăi este acelasi cu cel ce priveste prin ochii celuilalt. Ia seama la taina aceasta.

18. Nu grăbi nicio lucrare căci trasul de ramuri loveste înapoi. Fructul copt este usor de luat, cel necopt este greu de luat si gustul e neplăcut. Nu te grăbi deci să aduni ce este înainte de vreme, căci îti va amărî sufletul. Cum creste cadrul, asa creste si stinghia si cum creste roata asa creste si spita.

19. Rămâi mereu în răcoarea sufletului tău, dar dacă mânia se aprinde în tine, ia seama ca nu cumva să treacă de vorba ta. Mânia vine din teamă si nu a locuit dintru început în inima ta; dacă nu creste prin trufie, ea se intoarce de unde a plecat. Trufia închide poarta întelepciunii, iar cel trufas se pune singur lângă dobitoace. Întelepciunea este mai pretuită decât toate cele ce se văd cu ochii, ea este aurul mintii si sufletului tău si este rodul cunoasterii udată de vreme.

20. Nu-ti amărî sufletul când simti durerea si neputinta, ci mai degrabă caută să te folosesti de ele pentru îndreptare , căci în rod ai si sământa. Nu se poate ca o sămânŃă bună să dea rod rău. Lăcomia întotdeauna duce la pierdere, furtul întotdeauna duce la boală, gândurile sterpe întotdeauna duc spre rătăcire, mânia întotdeauna loveste înapoi, răutatea si neadevărul întotdeauna aduc neputinta , trufia întotdeauna aduce suferintă.

21. Mergi la izvor când sufletul ti-e aprins, scormoneste în apa limpede si asteaptă până ce devine iarăsi curată. Asa se va duce si aprinderea sufletului tău, precum tulburarea aceea.

22. Ia bine seama la taina semintei. Asemeni ei este gândul tău, si cum sământa nu se poate fără coajă, asa este si gândul cel rodnic al omului. Coaja gândului rodnic este vointa, iar fără vointă, gândul se usucă si nu foloseste la nimic. Dar puterea este în răbdarea semintei, iar vointa si răbdarea fac mlădita firavă să razbată pământul tare.

23. În vremea lucrului tău, înveseleste-ti inima la vederea lucrării tale înainte de terminarea ei, căci precum fructul îsi anuntă venirea cu o floare, tot asa fapta omului este văzută de cel cu mintea si simtirea limpede, înainte de a fi terminată.

24. Ia bine seama la cauza omului sărac, dar si la cauza omului grabnic avut, căci nici una nici alta nu sunt firesti. Omul sărac are multe gânduri desarte si le schimbă de la o zi la alta, vorbeste mult si lenea i-a învelit bratele si picioarele. Cel grabnic avut ori e hot si înselător, ori vede mai bine necazul altuia si caută a-l amăgi, de acolo îsi trage grabnica avutie.

25. Fii blând si răbdător cu cei de lângă tine, căci asa cum te porti tu cu ei, asa se poartă si altii cu tine, căci simtirea lui este la fel cu simtirea ta, din aceeasi suflare este si simtirea lui, iar lumina ce se vede prin ochii lui este din aceeasi lumină cu cea care se vede prin ochii tăi.

26. Unde este tăria omului acolo îi este si slăbiciunea , ceea ce-l ridică îl si coboară; rămâi în limpezimea mintii si simtirii tale si vei vedea toate acestea. Cel mic este deasupra celui mare, cel usor este deasupra celui greu, cel slab este deasupra celui tare, cel blând este deasupra
celui aprig. Limpede să-ti fie mintea si simtirea, si ia seamă de toate acestea.

27. Tăria muntelui vine din răbdarea sa, din linistea sa, stânca îi este numai învelitoare. Dar tăria lui este încercată de vânt, de apa cea lină. Ia-ti puterea din răbdare si din liniste si foloseste-te de ea prin limpezimea gândului tău, căci nu tulburarea izvorului roade stânca, ci limpezimea sa.

28. Lucrarea făcută din teamă nu are viată lungă si tăria ei este asemeni unei revărsări de ape care tine putin. Asa este si cu tulburarea oamenilor, ea vine de-afară, dar este chemată de teama lor, însă teama vine prin necunoastere, iar necunoasterea prinde putere prin neadevăr, lene si trufie.

29. Soarbe cunoasterea de la cei cu barba albă si nerosită de vin si lasă vremea să o îmbrace cu întelepciune. Nu privi la trupul lor slăbit si gârbovit, căci toate acestea sunt plata lor pentru cunoasterea lucrurilor si cresterea întelepciunii.

30. Multumeste pământului pentru toate cele ce-ti oferă, multumeste cerului pentru ploaia care îti hrăneste pământul, multumeste soarelui pentru căldura si lumina casei tale si a pământului tău, multumeste lunii pentru linistea somnului tău, multumeste stelelor că veghează asupra somnului tău, multumeste muntelui pentru povetele si fierul ce-l iei din el, multumeste pădurii pentru tot ce iei de acolo, multumeste izvorului pentru apa ce-o bei, multumeste copacului pentru lucrările ce-ti arată, multumeste omului bun ce-ti aduce bucurie si zâmbet pe chip.

31. Precum iarba bună creste cu iarba rea, asa sunt si oamenii, dar tine seama că purtarea lor cea rea este semănată si crescută din teamă si neputinte, iar trufia este învelitoarea lor. Nu certa purtarea lor si nu căuta a-i îndrepta din vorbe si mustrare, căci apăsarea pe rană nu o vindecă. Oare iarba aceea este rea doar pentru că este amară pântecului tău ? Asa este si cu omul, de vei vrea să-l îndrepti, adu-i pentru început gândul si simtirea la ce este plăcut atât omului bun, cât si omului rău. Unul vede roata plecând, iar altul vede aceeasi roată venind.
Cine vede mai bine ?

32. Doar cel înteleptit poate vedea limpezimea si linistea din mintea si sufletul celui tulburat, căci cel înteleptit a fost odată si el la fel ca si cel tulburat si roadele amare l-au făcut să tină seama de alcătuirea fiintei sale. A fugit de roadele sale amare în vârful muntelui si acolo nu a
scăpat de ele, a fugit în mijlocul pădurii si iată că roadele erau cu el, apoi a privit în lăuntrul său si iată că roadele sale amare aveau rădăcini în mintea si simtirea poftelor sale.

33. Este o floare mai frumoasă ca cealaltă ? Este un izvor mai limpede decât altul ? Este un fir de iarbă mai presus de un altul ? Fiecare are tăria, frumusetea si priceperea lui. Este în firea lucrurilor ca pădurea să aibă felurite soiuri de copaci, de iarbă, de flori si dobitoace. Nu seamănă un deget cu altul de la aceeasi mână, dar este nevoie de toate pentru a bate fierul. Este mărul mai întelept decât prunul sau părul ? Este mâna stângă mai bună ca dreapta ? Altfel vede ochiul stâng de cel drept ? Cele de sus îsi au rostul lor si cele de jos îsi au rostul lor, cele mari îsi au rostul lor si cele mici îsi au rostul lor, cele repezi îsi au rostul lor si cele încete îsi au rostul lor, cele ce au fost si-au avut rostul lor si cele ce vin îsi vor avea rostul lor.

34. Neputinta vine după răutate si neadevăr, căci ceea ce dai aceea primesti, ceea ce semeni aceea culegi, dar ia seama că lumina sufletului tău si al celui de lângă tine are aceeasi vatră si rămâne fără umbră. Vezi ce tulbură necontenit izvoarele mintii si sufletului aproapelui tău. Adu-i linistea în suflet si limpezimea în minte si bătrânetile tale vor fi ca pomul copt, oasele si tăria ta nu vor slăbi si te vei întoarce de unde ai venit, sătul de căldura urmasilor tăi.

35. Întotdeauna va fi cineva dedesubtul tău si întotdeauna va fi cineva deasupra ta. La cele ce sunt dedesubtul tău să te uiti cu iubire si nu cu trufie căci acolo îti sunt rădăcinile, iar la cele ce sunt deasupra ta să te uiti cu privirea de prunc si fără teamă.

36. Cele tari, cele slabe si cele nevăzute sunt cele ce alcătuiesc lumea si toate acestea le găsesti în om si toate alcătuiesc un întreg. Nu este nimic care să fie afară si să nu fie si înăuntru. Ia seama la toate acestea când îti apleci privirea înăuntrul tău si vei găsi toată întelepciunea zeilor ascunsă în nevăzutul fiintei tale. Zeii au luat seama înaintea omului de această întelepciune si asta i-a adus mai aproape de Focul cel Viu si Vesnic.

37. Ia aminte că bătaia inimii, curgerea sângelui prin vine, vindecarea rănilor, frumusetea ochilor si minunătia alcătuirii trupului sunt făcute prin puterea si suflarea Focului cel Viu si Vesnic care este în fiecare si al cărui chip se arată în lumină. Dar nu uita că trupul este doar o fărâmă din putinul care se vede…

38. Curătenia trupului si desfătarea sa prin simturi te pune doar putin mai sus de dobitoace, căci nu un sunet plăcut te ridică, nici o duioasă atingere, nici un gust plăcut, nici o mireasmă îmbătătoare si nici o bucurie a ochilor. Căci unde este căldura, apare si frigul, unde este dulcele apare si amarul, unde este plăcutul apare si neplăcutul, unde este mireasma apare si duhoarea, iar unde este râs, si plânsul pândeste.

39. Iată dar calea de început : cumpătarea în toate cele ce faci, ascultarea de bătrâni si de cei întelepti, hărnicia, multumirea cu ceea ce ai, ferirea de neadevăr si de vorbele desarte, ferirea de ceartă si de mânie, buna purtare între semeni. Dimineata să te trezesti cu ele, ziua să le porti mereu în minte, seara să le ai cu tine în somn si astfel supărarea, lipsa, amărăciunea, neputinta, boala si răutatea altora nu se vor atinge de tine.

40. Dincolo de acestea se află iubirea, vointa, curajul, răbdarea, modestia si ele ridică omul cu adevărat. Acestea sunt cele ce te apropie de Focul cel Vesnic si, prin ele, calea ta urmează calea zeilor, dar îngroparea lor te aruncă mai jos de dobitoace. Doar prin ele primesti adevărata cunoastere si întelepciune, adevărata putere, adevărata bucurie, adevărata bogătie, rodnica si trainica lucrare.

41. Dar iată că unde este iubirea poate apărea si ura, unde este vointa poate apărea si delăsarea, unde este curajul poate apărea si frica, unde este răbdarea, poate apărea si graba si unde este modestia poate apărea si trufia. Căci miscătoare sunt si cele ce se văd si cele ce nu se văd din fiinta omului. Dar toate acestea sunt ale celui ce simte, iar peste el se află cel ce gândeste si acesta este cel ce vede miscarea în nemiscare, este cel care dincolo de toate aceste virtuti se desfată în cunoasterea si linistea ce întrece orice bucurie, iar atentia, echilibrul si limpezimea sunt uneltele sale.

42. Cel tulburat vede binele ca bine si răul ca rău, este atras de una si fuge de cealaltă, dar înteleptul vede si frumosul si urâtul, simte si frigul si căldura, si finetea si asprimea, aude si plăcutul si neplăcutul, gustă si dulcele si amarul, simte si mireasma si duhoarea si nu face judecată între ele. El vede deslusit că firea lucrurilor este în toate, căci frumosul din urât se trage si urâtul din frumos, dulcele a fost amar la început si se va face iarăsi amar, plăcutul se naste din neplăcut si neplăcutul din plăcut. Si toate acestea luminează sufletul înttleptului pentru că cele bune si plăcute hrănesc si bucură trupul si simŃurile sale, iar cele neplăcute neînteleptului hrănesc mintea si înielepciunea sa, căci vede înnoirea lucrurilor si semintele viitoarelor bucurii.

43. Nu este usoară cărarea zeilor, dar nu uita nici o clipă că omul poate cuprinde în iubirea sa mai mult decât poate cuprinde în ura sa, căldura se ridică mai mult decât poate coborî frigul, cel ce este deasupra vede mai multe decât cel ce este dedesupt, usorul se întinde mai mult decât se întinde greul, lumina răzbate mai mult decât poate răzbate întunericul, puterea care uneste este mai mare decât puterea care desparte.

44. Lungul si scurtul au acelasi mijloc; cercul mic si cercul mare, globul mic si globul mare pe acelasi punct se sprijină; nevăzutul si văzutul acelasi loc ocupă; toate cele mari stau ascunse în cele mici, iar aici este o mare taină a firii; mare printre întelepti este cel ce o pricepe.

45. Înteleptul uneste pe cel ce vede cu cel ce gândeste, cel ce simte cu cel ce face, dar neînteletul îi desparte. Deschide-ti bine ochii, căci cel ce face, cel ce simte si cel ce gândeste sunt asemeni norilor care vin si pleacă, dar cel ce vede prin ochii tăi este vesnic si lumina sa este fără umbră. El este dincolo de viată si moarte, dincolo de bine si rău, dincolo de frumos si urât, dincolo de curgerea timpului.

Legile lui Zamolxe
[Remer Ra – Editura Deceneu, 2009]