luni, 9 mai 2011

Paştele Blajinilor – legendă, tradiţie şi mister



Într-un episod al epopeii medievale „Alexandria” se povesteşte cum Alexandru cel Mare, în drumul său către est, în căutarea capătului lumii, a poposit şi într-o insulă situată la marginea paradisului. Acolo l-a cunoscut pe Evant, regele Blajinilor (cei înţelepţi şi fericiţi), care i-a dăruit o sticlă cu apa miraculoasă a vieţii veşnice. Se mai povesteşte că Blajinii trăiesc în rugăciune continuă, că au locuit pe Pământ la începuturile istoriei şi se vor întoarce aici după încheierea acestui ciclu istoric al umanităţii, în era înţelepciunii.

La o săptămână după Paşti, în ziua de luni care urmează după Duminica Sfântului Toma, în estul şi sudul Europei se sărbătoreşte Paştele Blajinilor, un amestec între mituri străvechi şi datini creştine. Această zi se mai numeşte şi Lunea Morţilor, Paştele Morţilor, Paştele Mic, Paştele Rohmanilor.

Blajinii, cărora li se mai spune şi Rohmani, Urici sau Oameni Roşii, sunt fiinţe mitice, reprezentări ale oamenilor primordiali sau ale strămoşilor. Se spune că ei au luat parte la facerea lumii şi că, de atunci, susţin stâlpii de sprijin ai Pământului. Consideraţi urmaşii lui Set (al treilea fiu al lui Adam şi al Evei), Blajinii trăiesc la hotarul dintre lumea văzută şi lumea nevăzută sau chiar sub pământ, pe Tărîmul Celălalt, dincolo de Apa Sâmbetei (râu imaginar, care izvorăşte de sub rădăcinile Bradului Lumii, înconjoară Pământul de trei, şapte sau nouă ori şi se varsă în lumea cealaltă prin Sorbul Pământului; acesta mărgineşte lumea văzută de lumea nevăzută).

Lumea subterană a celuilalt tărâm este evocată adeseori de tradiţiile populare şi de poveştile româneşti. Mitologia română arată că sub pământul nostru se mai află o lume. Acolo sunt tărâmurile celelalte, unde nu au ajuns decât eroii populari, precum Făt-Frumos, ce ajunge în Ţara tinereţii fără bătrâneţe si a vieţii fără de moarte. Pe tărâmurile acelea, numite şi Ostroavele Blajinilor sau Ostroavele Albe, locuiesc aceşti oameni sfinţi. Asemănarea cu mitul lumii tainice a Shambalei este semnificativă.

Cele mai multe legende îi prezintă ca pe nişte fiinţe pline de compasiune, devotate lui Dumnezeu, ca pe nişte oameni de demult, cu o credinţă mai curată decât a actualilor pământeni, şi care, la sfârşitul lumii, se vor întoarce pe pământ. Numele de Rohmani le vine din limba tracă, fiind atestat într-un epitet al Cavalerului Trac, Zeind-Roymenos, cu sensul de "Sfântul Luminos".

Blajinii sunt fiinţe paşnice, incapabile de a face rău. Se crede că sunt asemănători cu oamenii, blonzi, însă mai mici ca statură şi că au calităţi morale deosebite, precum bunătatea, blândeţea şi simplitatea, care-i fac adevărate modele pentru oameni. Ei sunt foarte buni la suflet, credincioşi, blînzi şi înţelepţi. Ducând o viaţă austeră, cu posturi severe, Blajinii se roagă permanent pentru lumea noastră, fără a cere nimic pentru ei.

Legătura dintre pământeni şi Blajini se face, conform tradiţiei, la Paştele Rohmanilor, prin cojile de ouă pe care oamenii, recunoscători pentru rugăciunile şi faptele bune ale Blajinilor, le aruncă în ape curgătoare în Vinerea Mare sau în Sâmbăta Paştilor. Plutind pe ape, ele vor ajunge pe Apa Sâmbetei, în lumea unde locuiesc aceste făpturi minunate, vestindu-i astfel că a sosit timpul să serbeze Paştele. Până în Tarâmul Celălalt cojile de ouă ajung într-o săptămână, după care, printr-un miracol, ele redevin ouă întregi, cu care se hrănesc Blajinii, despre care se spune că mănâncă foarte puţin, un ou ajungând pentru 12 dintre ei. Datina cere ca aceste coji de ouă roşii să fie aruncate în ape curgătoare numai de fete neajunse la pubertate sau de femei bătrâne.

După ospăţ, Blajinii se căsătoresc cu femeile lor, rămânând împreună cu ele între 6 şi 30 de zile, pentru că în restul anului postesc şi duc o viaţă castă. Femeile lor sunt mult mai credincioase şi mai frumoase decât pământencele; în Bucovina i se mai spune şi în prezent unei fete foarte frumoase că este o Rohmaniţă. Femeile Blajinilor trăiesc separat de bărbaţi şi se întâlnesc cu ei doar o dată pe an, la Paştele lor, când se pot căsători. Băieţii sunt crescuţi de mame până merg în picioare şi pot să se hrănească, după care trăiesc în izolare, împreună cu bărbaţii.

Sărbătoarea este şi un prilej de comemorare a morţilor. În această zi se depun ofrande pe morminte, se împart pomeni, se întind mese în cimitir, lîngă biserică sau în câmp, la iarbă verde, resturile fiind lăsate acolo pentru a se hrăni cu ele sufletele morţilor, în special ale celor care n-au avut parte de o înmormântare creştinească. Se crede că de Paştele Blajinilor sufletele morţilor sunt libere şi pot gusta din mâncărurile pregătite special pentru ei şi date pomană.

Se crede că Blajinii se bucură foarte mult de această sărbătoare şi de legătura dintre ei şi oameni care se menţine prin intermediul acesteia.


dacoromanica.wordpress.com/studii-clasice/23/